Ceva Notoriu.

Si vreau sa ma mut undeva departe , unde lumea sa mi se para mai mare si mai altfel.Undeva unde nu trebuie sa merg cu capul in jos stresata si complexata de problemele mele. Undeva unde omenirea chiar isi ia in serios rolul , si nu exista atata ura intre toate dobitoacele pamantului.Acum cateva zile ma gandeam la faptul ca timpul trece repede , si nu o sa realizez cand am sa implinesc 18 ani , imi doresc asta cu tot dinadinsu , si imi doresc sa pot sa fiu independenta , dar niciodata nu am legat independenta de faptul ca trebuie sa muncesc , sa imi asigur un venit bun , un acoperis deasupra capului si nevoile unei femei de zi cu zi , referindu-ma doar la necesitati venite din partea materiala . M-am gandit ca am sa implinesc 18 ani si am sa mut muntii din loc . Si daca esti independent , tot dependet ramai defapt . Pentru ca tot ai obligatia sa ii sun pe ai tai , sa le spui pe unde esti, ca deh , sa nu fie ingrijorati ,nu?Si ce se poate rezolva cu independenta ? Ca esti "mare" si te poti duce in ce crasma vrei tu , sa te imbeti sa cazi sub masa , sa te adune prietenii cu farasu sa te aduca acasa? Ca poti sa iti iei bautura si tigari fara ca cineva sa te intrebe " de sanatate" . Dar vai , ce imi doresc sa fie asa. Sa fiu si eu MAAAARE. Mai am putin de mancat , si realizez ca nu o sa fac nimic prea important la varsta de 18 ani , si ca totul o sa fie exact cum e si acum , numai ca singurul lucru care creste impreuna cu varsta sunt responsabilitatile.Si , Doamne , ce dor imi mai este sa stau si eu cum stau copii din ziua de azi , afara , fara griji si fara temeri , pentru ca sunt prea inocenti si prea mici sa isi dea seama de pericolele care pandesc la tot pasu .Sa nu imi pese ca la gura sunt murdara de inghetata , ca am pantalonii rupti si tricoul inca este murdar de mancarea pe care ai mancat`o ieri.Inca sa iti intinzi paturica pe iarba si sa te joci .Sa sari, sa tipi , sa razi si nimeni sa nu te creada "sarit de pe fix" .Si ce dor imi e ..ce dor imi e de copilaria in care nu am stiut sa iubesc decat pe parintii mei .Ce dor imi e de saruturile tatalui meu , pe frunte.Si cand ma striga mama de pe geam sa intru in casa , desi era tarziu, iar mie inca nu mi se " consumau bateriile ".Si ce griji aveam? Si parca nu vroiam sa crestem mari , si parca timpul trecea mai greu , si parca era ieri , dar acum ..mai avem putin .. si peste cativa ani , de craciun o sa ne uitam la copii nostrii cum isi iau cadourile de sub brad, si privim cu nostalgie ,stiind ca acum cativa ani , eram noi copii , nu parinti .Si dor imi e de toata copilaria mea , si dor imi e de relatia cu ai mei .Acum imi pare rau , si vreau sa plang si imi e dor ... s`acum ma uit spre copii lor . Si nu sunt asa cum eram noi.Tot ce aveam in comun , erau ochii fara pata , zgarieturile din genunchi si mainile murdare... Trecut`au anii .

* Imi e dor.Imi e dor.Imi e dor.Imi e dor.Imi e dor.Imi e dor.Imi e dor.Imi e dor.Imi e dor.Si doare...

Palmele si Fruntea.

...Si singura iar vei plange in searbedele zori , amara soarta care te-a prigonit cu ura, incununandu-ti fruntea cu mohorate flori.Am stat si m-am gandit..ca e mai bine sa fii nefericit de unul singur decat sa fii nefericit cu cineva.Tristetea defapt nu e altceva decat o stare sufleteasca in declin.Aseara stateam pe treptele murdare de vaselina , mi-am contopit corpul cu recele ciment , si am inchis ochii pentru cateva secunde .imi imaginam ca esti langa mine , ca deobicei .Imi spuneai intr-o seara ca vrei sa vezi cerul senin , si stelele pe cer..Ieri ...Cerul era senin , stelele erau toate pe cer..Eu eram..dar tu?tu nu mai erai.Atunci mi-am dat seama.Si mi-am pus iar capul in palmele mele fine , iar cu degetele imi mangaiam gingas parul saten si lung.Eram trista..si imi venea sa dorm ca sa uit , si mi-am culcat capul pe genunchi .Da, imi vine sa dorm cand sunt trista , si sa uit , dar cand ma trezesc,iar sunt trista si nu mai pot s-adorm din nou...Dar nici eu nu am putut sa vad stelele , pentru ca aveam lacrimi in ochi...Aveam in fata doar imagini contorsionate , ganduri pline de praf , si tremuram din toate incheieturile .Asta a fost rana sufletului meu.Sansele mele au scazut pe masura ce dorinta a crescut ..Cautarea fericirii indica distanta de rai ..sau gradul caderii umane.Dar am sa merg.oricat de trist ar fi totul , merg,chiar daca abia-mi mai simt trupul , merg , un drum initiatic, din nastere spre moarte , merg si nu ma opresc decat atunci cand o stea, una singura din miliardele de stele , imi va spune pentru prima data si probabil pentru ultima , ca sunt unica in sensul meu.Cel mai trist lucru in dragoste este ca uneori iti dai sufletul cui nu are nevoie de el.Iar mai trist decat sfarsitul , este perspectiva sfarsitului.Ranile sufletului meu se deosebesc de celalate prin aceea ca se acopera , dar nu se inchid..Mereu dureroase,mereu gata sa sangereze cand le atingi, ele raman in inima vii si deschise.

*N-am sa te uit,promit!

Imobila Lume.

O privea tacut… de parca, dintr-o data, lumea devenise imobila…
Pur si simplu simtea ca fiecare parte din sufletul lui aluneca, subtil, catre lumea ei, izbindu-se cu recurenta de zidurile de neincredere pe care, viata, ceilalti barbati si infuziile continue de deziluzii, le ridicasera in jurul fragilei ei singuratati. Respira convulsiv atunci cand fiecare cuvant pe care-l spunea, se transforma, aproape instantaneu intr-o gramajoara de particule multicolore, spulberate de acel zambet, aproape trist…Il privea tacuta… de parca, dintr-o data, lumea devenise imobila…Ii citise gandurile de multe ori si culmea, se regasea in fiecare din cuvintele lui aruncate parca sfidator intr-o lume virtuala, careia nici unul dintre ei nu-i apartinea. Respira convulsiv atunci cand il stia trist, zambea complice atunci cand percepea mesajele catre ea, ascunse printre conotatii si sintagme inutile. Simtea cum sufletul ei aluneca, direct si simplu catre bratele lui, carora, aproape sigur, le fusese destinata sa apartina…Atunci cand nu scria despre ea, proiecta imaginar seminee pentru casa alba, cu ferestre mari pe care o vazuse de atatea ori in vis. Inchidea ochii si aproape ca auzea zgomotul valurilor ce se spargeau cu recurenta de tarmul iluziilor lui. Ii simtea bratele incolacite de gatul lui si atingerea pielii, pe care a cunoscut-o inca dinainte de a o cunoaste pe ea.Atunci cand nu scria despre el, decora imaginar camerele casei albe, cu ferestre mari ce dadeau inspre mare, pe care, o vazuse de atatea ori in vis. Inchidea ochii si aproape ca se pierdea in pasiunea tandra a unor maini ce-i mangaiau imaginar pielea… Se trezea cateodata zambind subtil la gandul ca, la un moment dat, fiecare dimineata ii va gasi capul odihnindu-se pe pieptul lui si-i va asculta bataile inimii careia stia ca apartine…Cateodata se pierdea in vise. Decojit pana la uzura de femeile carora le vanduse iluzii o viata. O astepta pe Ea… si-l durea neincrederea pe care, o simtea in cuvintele ei. Astepta tacut, intr-o penitenta asumata si auto-impusa. La urma urmei, el fusese cel care tradase iubirea dintre ei, inainte ca ochii lor sa se fi vazut vreodata.Cateodata se pierdea in vise. Inundata pana la prea-plin de femeile carora el le vanduse iluzii o viata. Stia ca o asteapta, insa-l privea cu neincredere, pentru ca, la urma urmei, cel pe care-l visase ea era mai degraba un sfant ocrotitor si nu un amant dezlantuit…Noaptea invarte iar roti invizibile peste iluziile lui…Dimineata incheaga iar in cioburi de tristete himerele ei…Undeva departe… doua umbre danseaza pe o plaja pustie… asteptand… sa le fie dizolvata inutilitatea…